Am mâncat din nou pe fugă. Copiii au dorit fiecare altceva la masa de prânz. Eu făcusem ciorbă. Foarte bună de altfel. Unul nu a vrut nici să o guste, celălalt a luat vreo doi cartofi şi în rest am insistat poate, poate! Dar…nimic. Apoi i-am culcat. Unul era destul de obosit, a adormit în 5 minute. Celălalt a dorit o poveste, apoi şi-a amintit că vrea la baie, că vrea mângâiat pe cap, că… I-a luat vreo 30 de minute. Am zis numai bine pentru mine că am timp să citesc ceva. Nu, la somnul lor de prânz nu fac greşeala să fac curat, mâncare. Am încercat, dar se trezesc în mai puțin de o oră dacă nu stau lângă ei şi ziua e un fiasco apoi. Aşa că fie citesc, fie dorm, fie butonez telefonul. Azi paginile nu se lasă citite. Nici somn nu îmi e. Nici de butonat nu am chef. Sunt zile ca astea în care mă gândesc „Ok, încotro? Care-i planul?”. Sunt zile ca astea în care efectiv nu prea mai pot, dar nu am timp să o las mai moale, nu am nici înlocuitor şi să mă plâng e degeaba.
După somn urmează rutina de după-amiază care include pentru ei joacă, parc, pentru mine pregătit cina, stins nişte conflicte (o minge care nu se împarte, o cariocă care nu se vrea dată, o maşină care o doreşte fiecare în altă cameră), strâns jucării/haine/vase. Rutina cea de toate zilele. E bună şi ea la ceva, o prefer în locul unor zile agitate, unor boli sau mai ştiu eu ce. O prefer, dar uneori mă oboseşte şi ea.
Dar de la tristețe la extaz e nevoie uneori de câteva clipe. Alea sunt momentele când îi văd că se joacă frumos, că au fiecare progrese vizibile, că amândoi sunt afectuoşi, înțelegători. Îmi saltă inima de bucurie când văd cum se exprimă ea, cum mă provoacă la discuții pe teme interesante, de viață („Ce contează pentru tine în viață, mami?”, „Ție îți place numele tău? De ce?”, „Crezi că o să mă descurc?”etc). Mă bucură cum el imită ce zicem noi şi uneori chiar îi ies cuvinte ca „bavo” (bravo), „ae” (aer), „Eena” (Elena), cum arată spre păsări şi face din mâini că zboară, cum îmi aduce ce îi cer, cum duce la loc ce îl rog. Sunt semne pe care orice părinte le doreşte pentru copil, dar şi pentru el personal. Pentru a sta liniştit că e totul bine, pentru a se relaxa că „face” şi se „vede” ceva în timpul cât stă acasă.
Viața de mămică în primii ani de viață e copleşitoare. Poate fi o zi ca cea descrisă de mine lungă cât o lună. Pot fi ore, zile la rând pline de … nimic vizibil. Nimic realizabil. Nimic colosal. Nimic.
Uneori a fi mamă necesită să-ți asumi că ai cei mai exigenți „şefi”, cei mai punctuali când e vorba de trezit dimineața în weekend, cei mai sclifosiți la mâncare, cei mai puțin prietenoşi când tu vrei altceva față de ei.
Ce mă încurajează în zile ca astea? Progresele spuse mai sus, iubirea nemărginită, îmbrățişările lor, o gură de cafea şi poveştile altora. Deci cine mai e în bocancii mei?
Comentarii